Povesti la gura sobei – Piatra Epii Scris la data: April 17, 2012

0

      Asezare cu nume de legenda, de pe vremea Ialomicioarei, a carei vatra se presupune ca ar fi de o varsta cu cea a Runcului si a Brebului. Pe teren, satul se prezinta ca o prelungire a resedintei comunei, pana la contactul nemijlocit cu Badenii.

Referitor la istoria “Pietrei”, datele si informatiile cunoscute, cele mai multe pastrate si transimise oral, pot fi rezumativ redate sub forma a doua povestioare, ambele costituindu-se in marturii ale trecerii print imp a acestui sat, cu mosnenii si clacasii lui.

Prima, se refera la legaturile ce ar fi existat intre Piatra si un alt sat din vecinatatea lui, numit Podul lui Giurcu. Suprapus, in trecut, aproximativ peste actuala vatra a “Pietrei”, vechiul catun Giurcu, cu padurea, pasunile si apele lui ar fi fost treptat asimilat de primul, facandu-l sa dispara. Cu trecerea vremurilor, satul s-ar fi extins ocupand, in afara Giurcului, intreaga vale a Ialomicioarei, intre Runcu si Badeni.

A doua istorioara, mult mai enigmatica, transmisa din mosi-stramosi, ne vorbeste despre obarsia numelui satului. Potrivit acesteia, pe timpuri, undeva in perimetrul asezarii se afla un bloc mare de piatra, partial ingropat si inclinatintr-o parte, sub el gasindu-si adapost, pe vreme de arsita, atat oamenii cat si animalele. Stanca era inconjurata de tufisuri dar si de pietre mai mici, cu galerii, in care se ascundeau diverse rozatoare dar si serpi, mai mari sau mai mici.

De la un timp, la umbra pietrei isi gaseste adapost o iapa cu manzul ei, ce hoinareau pe pajistea dimprejur in cautarea de hrana si apa. Din motive necunoscute, intre timp manzul moare, ceea ce nu o impiedica pe iapa sa vina si sa se adaposteasca sub stanca, refuzand chiar sa se mai intoarca seara la stapan.

Alarmat de disparitia “roaibei”, intr-una din zile, proprioetarul se ia pe urmele ei, gasind-o intr-un tarziu, stand in picioare, sub stanca. Dupa cateva minute de asteptare, nu mica i-a fost surpriza, vazand iesind de sub bolovani un sarpe mare care, dupa aceea se incolaceste pe piciorul iepei, incepe sa suga la ugerul ei. Satul, sarpele coboara de pe picior si dispare sub pietre iar iapa se intoarce linistita acasa, pentru ca, zile in sir, povestea sa se repete. Alarmati de cele auzite, oamenii din sat se agita zgomotos, determinand sarpele sa dispara definitiv, dar nu si obiceiul roaibei de a veni si astepta ore intregi sub stanca.

Povestea sfarseste tragic odata cu moartea iepei, strivita de o stanca, moarte considerata de sateni ca pe o pedeapsa divina justa, pentru faptul ca aceasta “alaptase la sanul ei” un “sarpe spurcat”.

De la aceasta intamplare si-ar trage numele satul, chemat pe masura ridicarii lui “Piatra Epii”.

                    Victor Negulescu, Runcu in etrenitate, Edutura Biblioteca, Targoviste 2007

Leave a Comment