Povesti la gura sobei – Primul tarus Scris la data: May 2, 2012

0

PRIMUL TARUS      Am venit la Giurcu de mai multe ori la “iarba verde“. De fiecare data ne-am simtit la fel de bine. Nu conta drumul – de-a dreptul impractivabil, nu conta nici ca apa a mai luat cate un pod si de aici a trebuit sa urcam pe jos, nu conta ca am ramas intepeniti in namol. Numic nu conteaza cat ai un crez. In aceste excursii am adus si specialist in constructii, am facut prospectiuni geologice si ne-am convins ca terenul este stabil si ca aici se poate ridica un edificiu.

Am facut un o schita de proiect de constructi gen cabana montana, cu care am batut la usa unei firme de proiecte europene.  In timp record am obtinut toate cele 13 avize necesare de la autoritatile locale si central, cu care am demarat proiectul SAPARD: “Infiintarea cabanei turistice apartinand SC Runcu Stone Centre SRL, in comuna Runcu, judetul Dambovita“. Dupa 3 luni de munca asidua, dupa negocieri cu arhitectii si specialist in constructii, dupa o intreaga babilonie contabila, dupa grele contracte bancare si zeci de mii de kilometrii parcursi, dupa o coplesituare umilinta in fata “autoritatilor publice“, dupa mazgalirea a zeci de topuri de hartie, pe dada de 25 octombrie 2005 semnam si numerotam cele 413 pagini fiecare in 3 exemplare, anexe ale contractului de finantare C 3.4 02023160043 cu Agentia SAPARD de la Targoviste pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil.

In aprilie 2006, dupa discutii interminabile cu arhitectii, constructorii si dirigintele de santier, am stabilit locul unde va fii amplasata cabana. Locul era splendid, nimic de zis, dar cum sa o orientam, care camere vor fii insorite…, vor fii prea luminoase camerele cu ferestre generoase chiar spre sud…, accesul se va face chiar din drum…, parcarea va fii in lateral sau in fata cabanei…, unde punem pamantul decopretat…,  din ce directive bat vanturile si care este intensitatea lor…, si multe alte intrebari au fost analizate pina sa rezulte pozitia actuala.

 A mai trecut astfel inca o luna de zile pina cand, in fine in mai 2006 am batut primul tarus. Am intins sforile si ne-am apucat de sapat cu utilajul nostrum performant, un buldoezcavator pe roti ce poate fii vazut si astazi langa cabana.

 Dupa o saptamana, cand am venit pe santier am avut neplacuta surpriza sa constat ca utilajul nu putea sapa decat un metru si ceva in pamantul argilos, foarte dur, si groapa nu era nici pe departe terminata asa cum ma asteptam… In plus, groapa era stramba, lucru vizibil de orice ageamiu, sforile de trasaj distruse “- ca sa intre buldozerul”. Dirigintele de santier plecase, de, – om de incredere. Toata lucrarea compromisa. Totul se naruia. Noroc ca era Mihai cu mine. Apuca-te Bogdane si traseaza. Cauta sa indrepti diferente de peste un metru intre laturi, stabileste unghiurile exact la 90 de grade, refa masuratorile, confrunta desenele si schitele, stabileste nivelul 0, in timp ce vremea trecea si se lasa inserarea. Am terminat cu bine, scapand doar cu o mica portiune pe care ulterior a trebuit sa o acoperim cu pamant. Du-te apoi dupa oameni, totul trebuia sapat ma mana pana la o adancime maxima de 3,60 m. Un volun de munca urias, de care nu mi-am dat seama atunci. Conditiile de la munte nu se potrivesc cu cele de la ses. Sute de tone de pamant de dizlocat cu tarnacopul si carat cu roaba, totul doar cu bratele. Vremea capricioasa, de, zona de munte, demineata frig, ziua soare torid, seara o ploicica, lucrul avansa anevoios. Utilajul cel performant zacea intr-o molesala continua pe marginea gropii, parca nevenindu-i nici lui sa creada de ce este in stare omul.

 Uite asa a trecut si vara. Ajunsesem la jumataiea gropii. Jumatate o credeam eu, fiindca sapasem 1.70m, dar nu stiam ce este dedesupt. Ne astepta o argila rosie, compactata de ziciai ca e caramida si apoi piatra. Septembrie fiind a venit firesc ploaia, adica s-a dezlantuit potopul. Trei zile numai ploaie, de ziciai ca s-au adunat  toti norii si s-au spart chiar deasupra noastra. Apa a acoperit totul, a umplut groapa pana sus.

-Cum sa scoti atata apa? Si inca repede, sa nu se prabuseasca malurile pe care ne straduise-m sa la facem cat mai drepte pentru a nu mai cofra. Idea salvatoare a fost saparea unui sant lung de peste 25m, cu adancime de 2 m, de nu se zarea omul in el. Numai asa am putul elibera groapa si seca micul lac in care incepusera sa oracaie broastele.

-Ce mi-o fii trebuit subsol? La ce bun atata munca?

La sfarsitul lui septembrie 2006 groapa este gata si  ne apucam de santurile pentru centuri, inca 60cm… ce mai conteaza? Ce se mai poate intampla? Uite ca se mai poate! Am dat de stanca. Piatra compacta ce nu se putea sparge. Piatra. Mereu PIATRA. Am dat gauri adanci in stanca si am infipt astfel armatura stalpului central. Dupa turnare a facut un tot unitar cu dealul. Cel putin ne-am convins ca terenul este foarte stabil, conform prospectiunilor si ca nu mai exista nici un pericol de alunecari sau tasare.

Iarna batea la use, vorba vine:”use”, noi nu aveam nici ziduri darmite use. Cand sa mai cofrezi, cand sa mai fasomezi tone de fier, sa le legi, sa le pui pe pozitie, cand sa mai torni zeci de metrii cubi de beton, cand sa cofrezi placa, sa faci centurile, armatura si turnarea. Se poate conserva totul asa pana in primavara? Prin ce minune putem respecta termenul impus de SAPARD de 2 ani de zile pana la finalizarea investitiei? A trecut un an si nici n-am iesit din pamant.

Important ca am batut primul tarus! Am un crez de indeplint, acela de a transforma un vis in realitate! Nu pot renunta! Si am continuat, cu toata darzenia si energia de care nici eu nu credeam ca beneficiez.

Leave a Comment